Neuronu

Articol scris de Criss

Deunăzi mergeam cu metroul de la Unirii spre casă…am acest prost obicei de a merge cu metroul, întrucât nu posed maşină, motocicletă sau bicicletă personală,…doar role şi picioare (câte două din fiecare). Lângă mine, trei drăguţe se aprinsăseră într-o discuţie despre emanciparea femeii. Problema era dacă să ţi se deschidă sau nu uşa de la maşină pentru că eşti femeie! Argumentele au fost din cele mai mirobolante: „Păi fată, de ce să-mi deschidă uşa, ce, eu sunt proastă, nu pot?”, „Măi noi naştem, noi gătim, măcar să ne deschidă şi ei uşa!”….Dar ce? Naştem în timp ce gătim în maşină?…Mă rog, cert e că după ce am ascultat vreme de 2 staţii, împreună cu tot metroul, dezbaterile filosofico-intelectuale, eram în ceaţă, nu prea ştiam care-i faza cu emanciarea…aşa că am pornit să mă gândesc.

În primul rând, am o problemă cu termenul emancipare şi consider că alăturarea sa cu cel de femeie e cel puţin nefericită! Se face referire la femeie ca la un fel de aborigen pe care a venit cuceritorul mascul să o înveţe să mănânce cu furculiţa. Îmi dă senzaţia că femeia, la fel ca cimpanzeul, a fost coborâtă din copac pe asfalt, învăţată limbajul semnelor, culorile, alfabetul, apoi epilată şi îmbrăcată, pentru ca ulterior „să fie eliberată” în companii multinaţionale, centre SPA, board-uri directorale şi parlamente europene (fără nici o aluzie la EBA – Elena Băsescu – întrucât nu îmi permit să jignesc nici cimpanzeii, nici femeile, nici pe ea). Deci, emanciparea feminină nu-mi sună bine, şi când spun „sună” mă refer la propriu, nu la figurat, întrucât parcă pozăm din start în primată neajutorată.

Trebuie să recunosc faptul că nu m-am hotărât dacă mi-s emancipată sau nu…o să reflectez şi o să revin! Totuşi mie-mi place să mi se deschidă uşa maşinii cu condiţia să nu fie un TIR…poate de aceea era tipa din metrou deranjată de subiect!

PS.1. Dintre cele 3 domnişoare, două erau PRO-emancipare şi una CONTRA-emancipare, dar niciuna dintre ele, nici măcar emancipatele nu ştiau că în metrou nu e civilizat să vorbeşti tare şi nici că „fată” nu e cuvânt de legătură înte propoziţii.

PS.2. Ţin să le mulţumesc pe această cale că au împărtăşit cu mine, şi cu tot metroul, trăirile lor interioare ca să vi le pot relata şi vouă

Articol scris de Criss

Când eram mică debordam de un entuziasm pisicit în aşteptarea evenimentelor pe care le consideram importante la acea vreme: Crăciunul, vacanţa de primăvară, excursia la Peleş, ziua de naştere a vreunui coleg, tabăra de vară etc…Acum că m-am facut mare, sau cel puţin aşa cred, constat cu stupoare că îmi trăiesc viaţa la acelaşi mod, adică în aşteptare…doar evenimentele s-au schimbat, şi nici măcar acestea într-o foarte mare măsură. Observ că viaţa mea şi a multor oameni în general se desfăşoară ca un şir de evenimente care topesc prin neimportanţă perioadele dintre ele. Cât de logic e să trăim aşa? Cât de logic este să ne petrecem ~350 de zile dintr-un an în aşteptarea unor evenimente care însumate numără ~15 zile? Acest homo sapiens sapiens, acest zoon politikon, această maşinărie biologică înzestrată cu intelect, care pretindem a fi, îşi iroseşte viaţa într-o aşteptare, plafonare, monotonie permanentă (cum bine zicea o reclamă: birou-pat, pat-birou).

Veşnic aşteptăm ceva….probabil para mălăiaţă. Câte lucruri nu aţi început de mâine, sau de luni, sau de săptămână viitoare? Asta până când mâine s-a transformat în poimâine, luni în marţi şi săptămâna viitoare în şi mai viitoare. „De mâine merg la sală, de luni mă las de fumat, de săptămâna viitoare trec la dietă! Acum nu pot să fac X lucru pentru că trec printr-o perioadă mai aglomerată, sunt foarte ocupat/ă săptămâna asta, aştept să treacă sesiunea, auditul, weekend-ul, VIAŢA”…Deseori ne compalcem într-o delăsare care face ca viaţa noastră să facă saltul de la „a petrece timpul” la „a pierde timpul”. Acum să nu vă imaginaţi că pledez drept lozincă pentru „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi!”, dar totuşi nici pentru „Dacă nu s-a rezolvat în trei zile de la sine, atunci nu mai are rost să mă apuc!”.

Când eram mici erau atâtea lucruri pe care spuneam că o să le facem când o să fim mari…ce s-o fi întâmplat cu (more…)