Neuronu

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Iubim şi suntem iubiţi! Nu e aşa?! Aşa este, dar parcă de cele mai multe ori când iubim nu suntem iubiţi şi când suntem…nu iubim! Asta e viaţă, parcă face mişto de noi şi suntem neputincioşi în faţa ei…nu e ca şi cum am putea să-i tragem un pumn sau nişte picioare bine plasate că ar fi ca şi cum ne-am da şuturi în fund.

Rareori se întâmplă să trăim ceva aprins, plin de flacără şi dor, patimă şi bucurie, avem puteri nemărginite şi totodată să fie la fel din ambele părţi. De cele mai multe ori nu avem parte de o poezie din sfera bucolică, mai degrabă un fel de doină de jale, pentru că, parcă, niciodată lucrurile nu sunt simple, potrivnicul fiind prezent la tot pasul sub multe forme.

Sunt sigur că trăirile fiecărui suflet diferă şi se exprimă într-o multitudine de nuanţe fiecare cu nota sa particulară, de aceea părerile pot fi împărţite. Dar ce se întâmplă când găsim acea persoană care ne face sufletul să zboare liber, mintea să lase loc de sentiment chiar dacă tabloul generic ne este să spunem uşor potrivnic? Nu doresc un răspuns…unii ar lupta, unii ar abandona…dar dacă nu putem abandona?!

Privirea ei ar putea (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Ştim cu toţii că întregul mapamond se confruntă cu neaşteptata criză economică. Peste tot la ştiri auzim asta, vedem asta, toată lumea ia măsuri, care mai de care inventiv. Unde se va ajunge? Nu cred că cineva poate răspunde serios la această întrebare, doar dacă facem haz de necaz… “Dacia va lansa automobilul săracului a€œcaruta cu geamuri şi sistem follow me home”… opţional alarmă cu perimetru… vom recicla coajă de banană să ne ştergem la cur “mai pufos şi cremos ca niciodată şi acum cu mai multe straturi pentru un fund mai curat”… introducem ţuica în marile locaţii urbane şi o să îi spunem “Prunn Breezer Brain Freezer” la doar 2 lei 50 bani. Haideţi să fim serioşi!

Criză sau nu, am descoperit un segment al populaţiei care indiferent de greutăţile mondene o va duce bine şi foarte simplu : reorientare! Vorbesc de acele Păsărele Kiwi, Pitzipoance, autointitulatele modele, acele fete tinere şi arătoase pe care le vedem invariabil în marile mall-uri cărând ostenite sute de plase şi plasute, împodobite cu fel de fel de giuvaieruri (diademe ale bunăstării) şi unse de sus până jos cu o chestie care nu luceşte şi creează look-ul figurilor de ceară ale lui Madame Tussaud… Adica un peisaj de muzeu al prostului gust, ici-colo stilizat de o decapotabilă roz de faci criză de fiere. Nu va impacientaţi, expoziţia nu se închide, e non-stop şi poate fi admirată în marile peisaje citadine româneşti, iar numărul exponatelor este în continuă creştere în anotimpul cald. Aveţi grijă doar să luaţi (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Primăvară. Vreme frumoasă, s-a deschis sezonul la fustiţe scurte şi picioare lungi, cocalarul şi-a spălat decapotabila şi îşi etalează aureturile, încă puţin şi o să simţim fumul de grătar picanterizat de maneaua la maxim din Loganul tunat pe pajiştea din spatele blocului, unde pitzi îşi va retuşa manichiura coclindu-se la soarele amiezii.
Întristat de peisajul urban şi de eşecurile sentimentale din ultima vreme, stau retras în apartament hlizindu-mă la calculator şi neavând nicio idee bună. Noroc cu prietenii! O gaşcă mai veche de gagici singure şi foarte aranjate hotărăsc că am nevoie de o schimbare aşa că mă scot în oraş la o zi de naştere.
Local fruntaş, plin de fiţe, colcăie de burtoşi cu lanţuri groase împănaţi de tinere talente mai înalte decât ei, care-şi foşnesc ciorapeii coloraţi doar doar mai primesc un drink sau de ce nu o sută de euro să meargă la mall. Mă gândesc cât de penibil şi de decăzut să fii ca bărbat să te guduri la o ţipă cu un cap mai înaltă decât tine… Irinel şi Monica gandesc…
Trec peste peisaj, mă arunc pe o canapea şi conversez plictisit cu lumea. Peste tot în jurul meu zâmbete, voie bună, fetele îşi unduiesc fundul, nimic nu mă impresionează, parcă eram la un film prost şi aşteptăm să se termine să plec dracului acasă.
La un moment dat observ că primesc priviri insistente de la masă vecina… doua fetişcane priveau şi râdeau de zor! Îmi cercetez ţinuta, cămaşa, nasturii de la blugi, îmi aduc aminte că sunt prea bătrân pentru acnee, figura mea era acum un mare semn de întrebare şi privirea tampa…
Cu un aer binevoitor şi mimica explicativă, se ridica una dintre cele două prinţese şi porneşte spre mine. Credeţi-mă că (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Odată cu atingerea etapei de adult în viaţă inevitabil ne trezim cu o multitudine de întrebări existenţiale obositoare şi care parcă nu se mai termină, uneori răspunsul fiind chiar sub ochii noştri şi alteori fiindu-ne răspunse doar de către timp.
Cred că oricare om, la un moment dat, s-a întrebat ce vrea persoana de lângă, persoana iubită sau dorită, fie ea bărbat sau femeie. De multe ori intuim, cunoaştem destul de bine răspunsul, dar se întâmplă destul de des să greşim sau dând un răspuns “la ghici” să ieşim ciufuliţi de propria întrebare.
În general este mult mai uşor de intuit un bărbat decât o femeie şi asta pentru că nu ne macină aceleaşi idei şi, de ce nu, nu avem atâtea gânduri. Bărbatul este mai uşor de mulţumit, ceea ce face viaţa mai uşoară pentru sexul opus.
Întrebarea este : CE VOR FEMEILE?
Să nu uităm de Domnul Freud care pe (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Altă seară în oraş, de data asta cu băieţii. Un fel de mică reuniune a găştii, prezente fiind elementele definitorii : doctoru’, Doru şi Radu. Cum până acum nu i-am prezentat cei doi, sunt foştii mei colegi de liceu şi bancă, cu care împart bune şi rele de când mă ştiu. Unul e înalt, frumuşel şi foarte sigur de sine şi altul e deştept foc, neînţeles şi uşor boem.
Stăm la masă, râdem gălăgios, facem remarci răutăcioase la sânzienele ce se perindă în câmpul vizual şi sorbim din pahare curajul bărbatului ieşit în oraş. La un moment dat, epuizând toate tâmpeniile pe care le făcusem în săptămâna ce trecuse, ne prinde privirea o domniţă suplă, aranjată, năzbâtioasă şi frumuşică foc. Vă daţi seama că în secunda doi am început comentariile:
- Mamă! Frate, ce bună e asta! E spectacol! (Radu)
- Da…ar putea să se mai aranjeze puţin, dar acum…merge…că doar n-o iei acasă! (râde gălăgios Doru)

-Băi, voi sunteţi nebuni?! Aveţi ceva de adăugat la fata asta?! Mă rog, nu am vorbit cu ea, dar din partea mea poate să aibă şi bradilalie şi palatoschizis de mică…nu mi-ar păsa! (doctoru’)
Bălind în continuare în timp ce creatura mirobolantă încânta alte priviri avide, ne lăsăm purtaţi de vaporii de alcool, mai încercam hilar să “dăm o dumă” fără succes, apoi ne resemnăm la masă gândind în liniştea creierelor aburite că poate ar trebui să coborâm puţin standardele.
Mintea mea bolnavă plângea după o fustiţă scurtă şi un rânjit femeiesc, parcă îndemnându-mă : ” Hai te rooog! Măcar una mai retrasă! Hai că poţi, te ştiu doar…te-ai gătit atât ca să ieşi în oraş!“…apoi ţipând, răcnind în materia cenuşie: “Unaaaaa! Unaaaa! Doar unaaa!“.
Îmi iau inima-n dinţi şi (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Sunt sigur că toţi trăim la un moment dat sperând că cineva ne va trage pământul de sub picioare. Şi o spun în sensul bun, adică vom găsi acea persoană care ne va face să fim nebuni din nou, să avem curaj din nou, să înfruntăm orice şi pe oricine, să fim puternici.
Este greu pe măsură ce timpul trece, pe măsură ce înaintăm în vârstă, pentru că inevitabil vrem mai mult de la un om, nu ne mulţumim uşor şi plus că intervin tabieturile aiurite dobândite în perioada de timp petrecută singuri. Bineînţeles că altădată am fi râs şi am fi renunţat aşa de uşor la orice obişnuinţă de genul ăsta, nu ne-ar fi interesat că nu bem cafeaua într-un anume fel, nu ţineam neapărat să respectăm un program, un plan, nu ne-ar fi păsat dacă el sau ea se spăla şi seara pe dinţi sau dacă are un râs ce aduce a nechezat sau că stă prea mult în baie şi când iese miroase în toată casa, că are boxerii uzaţi sau bikini demodaţi…Nu! Nu conta nimic!
Ei, odată ce înaintăm în vârstă ni se pare foarte important ca el să fie discret când stă dimineaţa la toaletă ( să nu se audă, să nu se simtă, să folosească duşul etc.) iar ea să nu ocupe baia prea mult, pe el îl vrem puternic, pe ea frumoasă când deschide ochii dimineaţa.
Vrem această persoană lângă noi, dar culmea mai vrem să şi dispară la un moment dat, vrem spaţiu şi libertate şi doar pentru câteva ore…În care ore, ce facem? Păi…ne reluăm (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Ştiu că e veche şi că o poate spune oricine, dar dacă ajungi să simţi asta realizezi cât e de adevărat. Facem atâtea lucruri în viaţă simtindu-ne total îndreptăţiţi, dar uneori la scurt timp realizăm că am greşit undeva sau chiar am rănit, deranjat, jignit şi asta fiindcă ne pripim în inerţia gândului sau a instinctului.
Primeam la un articol de mai demult un răspuns nu tocmai la obiect dar, care mi-a atras atenţia. Este vorba de redemptie! Greşim, realizăm apoi şi ne pare rău, ne scuzăm şi încercăm să îndreptăm lucrurile. Este ceva rău în asta? Personal nu cred, nu poţi să dai timpul înapoi, dar poţi să încerci să repari şi credeţi-mă doar faptul că încerci (fie şi fără reuşită) înseamnă ceva, înseamnă bunăvoinţă şi este de apreciat.
Problemă se pune în felul următor! Când avem deja un bagaj considerabil de greşeli din trecut şi în prezent cât şi viitor îndreptăm lucrurile şi încercam să devenim mai buni, mai amabili poate, mai sufletişti, gândim mai mult înainte de a acţiona, ne aşteptăm ca imaginea noatră să se îndrepte, să fim văzuţi într-o lumină mai albă, să primim mai multe zâmbete. Nu e chiar aşa, lumea trece greu peste decepţii, părerile se schimbă greu odată ce au fost formate. Deşi uneori sunt păreri fără fond, concluzii trase în urmă unui singur fapt, pripite, ochiul însetat de critică ne cataloghează fără a mai ţine cont de împrejurări şi de starea de spirit în care te afli.
Partea cea mai nasoală e că odată ce ai început aşa zisa redemptie să dea dracu’€™ să mai greşeşti odată că te trimit ăştia de unde ai plecat şi o iei de la zero. Albul imaculat se obţine greu şi se murdăreşte repede, iar detergentul e de proastă calitate… speli şi speli şi speri şi speri că până la urmă iese pata aia pe care singur ţi-ai tras-o şi la urmă când a ieşit calci din neatenţie în baltă şi noroi şi o iei de la zero!
Ce e de făcut în cazul ăsta? Sincer trebuie să încercam, să îndreptăm chiar şi atunci când mai avem doar o fărâmă de speranţa, pentru că doar aşa devenim mai buni.
Viaţa nu e doar un curriculum vitae, e sentiment, e bucurie, trăiri şi emoţii, oftat şi rasete… e un cuier asfixiat de haine, unele frumoase şi vesele, altele mai mohorâte şi roase de timp. Numai noi putem face curat în cuierul nostru.

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Cu riscul de a lua o bătaie zdravănă trebuie să vă povestesc cum agaţă bărbaţii inculţi, greţoşi, lipsiţi de orice urmă de bun simţ şi plini de bani… adica ăia care iese la discoteci cu X6-le alb comandat special cu volanua€™ mic să încapă burtă, care are jumate din avere atârnând în jurul gâtului şi încheieturii mâini.

O bună prietenă îmi povestea cu oroare despre flerul cu care un mândru reprezentant al spumei bănăţene a curtat-o într-o seară. Masculul, al cărui falnic mădular are tatuat Bavaria Motor Werke începând de la prepuţ (aşa cred eu), este demnul purtător al unei porecle pe măsură (inspirată din filmele americane despre mafie… Louie The Wrench, Tony Machine Gun Galeano), dar noi o să-l numim Interlopu’€™.

O seară liniştită, local respectabil, vinuri fine, toalete alese, Claudia discută în linişte cu o amică într-o atmosferă plăcută de chill, muzica îmbie la relaxare şi priviri discrete admirative.
Cine apare?…Interlopu’€™! Sacouas alb, pantalonasi albi de zaider, pantofiori albi dă lac cu pietricele Shvaroschi, bluzon mulat pă negru marca Dia€™ena€™gi plus fularul dă mătase albă al lui Florin Piersic, asezonate cu aureturi de-ţi pică greu la stomac (ghiul marca BMW).
Privire autoritară, gesturi în zeflemea, păşit pe genul ma nigga’€™, Interlopu’€™ se aşează la masa cu acelaşi nume (era a lui tată!…o adusese de acasă) şi vorbeşte tare prin căsca Blutus aruncând în scârbă Nochiau Vertu pe masa interlopă.
Picioarele lungi, părul negru drept şi bogat, ochii mari şi frumoşi, zâmbetul (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Stau de multe ori şi mă analizez şi mă chinui cu autocritica de numaa€™ şi tot găsesc atâtea chestii ce nu îmi plac despre mine şi îmi spun că le voi schimba şi tot degeaba, data următoare fac exact acelaşi lucru. Adevărul este că ne plac multe chestii care strică imaginea pe care ne-am dori-o! Hai să nu ne minţim!
Ca un june la 30 de ani, bântui şi eu locaţiile vesele ale urbei mele şi de fiecare dată, invariabil, se trezeşte acel autointitulat bărbat arogant şi ieftin din mine, care cere satisfacţie şi care în secunda doi priveşte în stânga şi dreapta la siluetele femenine care au rupt oglinda, dressing-ul şi au spart sticla cu parfum doar să bea un drink în oras… parca sunt în faţa unei vitrine plină de pui la rotisor cu geamul aburit.
Evident că trebuie să îmi fac cunoscută prezenţa, aşadar mă uit insistent cu un aer plin de încredere şi schiţez un zâmbet uşor jenat de frumuseţile ce mi se aştern în priviri. Nu ştiu dacă aţi observat, dar uneori ţi se poate răspunde printr-o privire sau prin intenţia de a ţi se arăta ignorul. Nu, nu, nu! Ignoranţa e bună! (“a€™ignorance îs blissa€™”€™) Tocmai atunci ştii sigur că ai fost observat!
Inevitabil, de altfel de preferat, ajung luptându-mă prin mulţime la o distanţă rezonabilă pentru a mă prezenta, respiraţia mea atingând acum fizicul reprezentantei în cauză şi spun fără menajamente :
- Ciao! Nu am putut să trec cu vederea faptul că (more…)

 Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Din nou o săptămână obositoare, rece şi plină de gânduri, mai negre mai albe, sfârşitul săptămânii mă găseşte ca pe un cd blank. Îmi aduc aminte de vremurile fără atâta responsabilitate, când copilăream fără griji în inconştienţa specifică vârstei. Stau resemnat şi privesc la biroul meu murdar de scrum, pe care zac scrumiere pline cu leşuri de Dunhill, care mai de care schimonosite şi stinse apăsat, o cană murdară de cafea. Reţeta cunoscută de revigorare a vieţii rutinate, un bar, o vodka şi prieteni era de asta dată o hârtie mototolită într-un coş de gunoi gol. Arunc un strai de stradă pe mine şi plec. Ajung fără să realizez în centrul oraşului, unde mă trezeşte din visare un afiş ce prevestea o trupă de teatru într-un spectacol pe muzica lui Queen. Nimic mai plăcut pentru o seară de vineri înfăşurată în sentimente de singurătate şi nuanţe de negru.

Mă aşez în sala destul de goală a Operei din Timişoara, în primele rânduri, mă delectez cu muzică bună şi imaginea lui Freddy de altă dată şi nu pot să nu remarc o siluetă cunoscută, feminină şi delicată, absolut dominantă a scenelor. În minte cineva îmi spunea : Ladys and gentelmen, we give to you Coco!

Da, era Coco, o actriţă nonconformistă, a cărui ochi mari albăstrii şi părul lung şi negru ar pune în genunchi şi cel mai dur şi sigur bărbat. Eu ştiam mai multe despre ea…avusesem plăcerea de a petrece câteva seri împreună în urmă cu aproape doi ani, poezie eminesciană dusă pe tărâmuri bacoviene de mine, pe vremea aceea un sentimentalist ieftin dornic de aventură. Finalul spectacolului este însoţit de invitaţia de a petrece câteva ore la un pahar şi discuţii în holul clădirii, alături de personajele scenei, acum în persoana lor. Trăgând aer adânc în piept şi cu stomacul în gât ridic un pahar de şampanie şi o complimentez pe Coco. Deşi nu am rostit ceva ieftin, privirea ei trădează intenţionat un uşor detest, dar cu gesturi nobile îmi mulţumeşte şi spre surprinderea mea mă invită să dansăm. Picioarele mele tremurau însoţite de gesturile mecanice ale mâinilor care acum ţineau în braţe o frumuseţe de femeie, pe cât de simplă pe atât de complexă, care parcă s-a predat în ritmul versurilor din “Love of my life” Cred că au trecut ore, ce au părut clipe, nu mă săturam să o ţin în braţe şi să simt cum răspunsurile ei, deşi tăioase erau şoapte apăsate a unor buze ce îmi atingeau gâtul. Am urlat în sinea mea: “Gata, mă predau, regret, te vreau!”…. Ştia asta foarte bine, mai bine decât mine.

A venit şi clipa în care plecăm. Cu un zâmbet pe buze, Coco a venit la mine, m-a sărutat apăsat pe buze şi mi-a dat o hârtiuţă cu numărul ei. Ajuns în pat, nu mă pot abţine şi îi trimit un mesaj sincer şi plin de suflet…în minutele următoare apare Coco scris pe ecranul telefonului…Sună…Răspund şi o voce groasă de bărbat obosit mă anunţă regretabil că sigur am greşit destinatarul…Frumos.