Neuronu

 Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Din nou o săptămână obositoare, rece şi plină de gânduri, mai negre mai albe, sfârşitul săptămânii mă găseşte ca pe un cd blank. Îmi aduc aminte de vremurile fără atâta responsabilitate, când copilăream fără griji în inconştienţa specifică vârstei. Stau resemnat şi privesc la biroul meu murdar de scrum, pe care zac scrumiere pline cu leşuri de Dunhill, care mai de care schimonosite şi stinse apăsat, o cană murdară de cafea. Reţeta cunoscută de revigorare a vieţii rutinate, un bar, o vodka şi prieteni era de asta dată o hârtie mototolită într-un coş de gunoi gol. Arunc un strai de stradă pe mine şi plec. Ajung fără să realizez în centrul oraşului, unde mă trezeşte din visare un afiş ce prevestea o trupă de teatru într-un spectacol pe muzica lui Queen. Nimic mai plăcut pentru o seară de vineri înfăşurată în sentimente de singurătate şi nuanţe de negru.

Mă aşez în sala destul de goală a Operei din Timişoara, în primele rânduri, mă delectez cu muzică bună şi imaginea lui Freddy de altă dată şi nu pot să nu remarc o siluetă cunoscută, feminină şi delicată, absolut dominantă a scenelor. În minte cineva îmi spunea : Ladys and gentelmen, we give to you Coco!

Da, era Coco, o actriţă nonconformistă, a cărui ochi mari albăstrii şi părul lung şi negru ar pune în genunchi şi cel mai dur şi sigur bărbat. Eu ştiam mai multe despre ea…avusesem plăcerea de a petrece câteva seri împreună în urmă cu aproape doi ani, poezie eminesciană dusă pe tărâmuri bacoviene de mine, pe vremea aceea un sentimentalist ieftin dornic de aventură. Finalul spectacolului este însoţit de invitaţia de a petrece câteva ore la un pahar şi discuţii în holul clădirii, alături de personajele scenei, acum în persoana lor. Trăgând aer adânc în piept şi cu stomacul în gât ridic un pahar de şampanie şi o complimentez pe Coco. Deşi nu am rostit ceva ieftin, privirea ei trădează intenţionat un uşor detest, dar cu gesturi nobile îmi mulţumeşte şi spre surprinderea mea mă invită să dansăm. Picioarele mele tremurau însoţite de gesturile mecanice ale mâinilor care acum ţineau în braţe o frumuseţe de femeie, pe cât de simplă pe atât de complexă, care parcă s-a predat în ritmul versurilor din “Love of my life” Cred că au trecut ore, ce au părut clipe, nu mă săturam să o ţin în braţe şi să simt cum răspunsurile ei, deşi tăioase erau şoapte apăsate a unor buze ce îmi atingeau gâtul. Am urlat în sinea mea: “Gata, mă predau, regret, te vreau!”…. Ştia asta foarte bine, mai bine decât mine.

A venit şi clipa în care plecăm. Cu un zâmbet pe buze, Coco a venit la mine, m-a sărutat apăsat pe buze şi mi-a dat o hârtiuţă cu numărul ei. Ajuns în pat, nu mă pot abţine şi îi trimit un mesaj sincer şi plin de suflet…în minutele următoare apare Coco scris pe ecranul telefonului…Sună…Răspund şi o voce groasă de bărbat obosit mă anunţă regretabil că sigur am greşit destinatarul…Frumos.

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Sunt sigur că vă amintiţi, unii dintre voi, cum primeam în ciclul primar ca temă de casă câte o compunere, la care subiectul era liber, dar lipsa de imaginaţie promovată de învăţătorii epocii de aur exemplifica titluri de genul : “Ce am făcut vara asta”, “Mama”, “Cel mai bun prieten”, “La teatru”, “Pionierii”, “Sunt vesel şoim”…etc.
 
 Astăzi, ca un bun fiu al patriei, vă voi vorbi de Oraşul Meu, compunere liberă. De fapt de o mică parte şi anume groapa de gunoi din Timişoara. Vă puteţi imagina ce pute în locul ăsta? Plin de muşte verzi, viermişori de diferite mărimi şi culori, unde găseşti de toate.
Naaa! Nu aţi ghicit! E vorba despre Complexul Studenţesc, frumoasa întindere arhitecturală în stil citadino-prostitutional, mândru lăcaş de cultură, stilizat de generoase parcări unde în soarele amiezii găseşti grupuri lecturale ce respiră liniştite într-o pungă cu aurolac. Aş spune o peisagistică de bibliotecă nosferatică.
 
 Minunatul tablou este, mai nou, plin de coloritul vesel al urbanizării chicioase. Primăria urbei este un pictor nonconfortmist, dublată de un arhitect-şef abuzat probabil în copilărie, fanatic şi beat de putere acum. Uite aşa au crescut printre cămine spectaculoase fast-food-uri, care mai de care vesele şi bogate de bucate, unele mari, unele mici, exemplar asamblate împreună ca o jucărie chinezească. Mirosuri îmbătătoare îţi alintă simţurile la fiecare pas, carnea la mare căutare stă cuminte şi puturoasă pe o plită fumegândă, ce odată servea drept grătar de frigider, mâini murdare dar dibace o aruncă cu gesturi de bucătar francez într-o chiflă cartonată şi de sub boneţică apretată şi plină de păr auzi languros : 5 lei te rog!

Atent pe unde (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Fără aer de misoginism trebuie să vă împărtăşesc o realitate, care pe mine mă loveşte în ultimul timp din ce în ce mai frecvent. Sunt un tip în permanentă căutare de ceva nou, de neobişnuit, inedit, dar un visător la origini, cu o tenace speranţă că va veni ziua în care voi trăi o poveste de dragoste. Prostia e că pentru asta nu trebuie să cauţi, să umbli, să încerci. Nu! Nu vine aşa niciodată, e o chestie care efectiv se întâmplă.
De fiecare dată când îmi zâmbeşte o fata, fur o privire, leg o conversaţie, oriunde aş fi inevitabil mintea mea o ia la fugă, parcă la 100 de metrii garduri şi deja visează la momente romantice, la lumina de lumânări, fără să ţină cont de persoana cealaltă. Rahat! Clar sunt singurul dintre noi doi care zboară aşa departe, cu viteză sinucigaşă, apoi cad cu nasu’€™ în pământ şi de obicei unde pute cel mai tare! Dar nu pot să nu mă întreb : Oare ea, ele, nu gândesc niciodată aşa departe?… Ştiu că femeia analizează, ştiu că o rumegă de sute de ori, e defensivă prin natura ei (asta datorită nouă bărbaţilor), dar chiar să fugă de aşa ceva nu aş fi crezut!
Asta e tendinţa din ce în ce mai frecventă în comportamentul femeilor singure, la vârsta la care poate ar dori să aibă un bărbat lângă ele. Ce e un lucru cert? Femeile au viaţa amoroasă pe care şi-o doresc, asta dacă şi-o doresc… Ce pot face bărbaţii? Mai nou nu mare lucru, asta pentru că în alergătura noastră după femei am cam uitat ce vrem exact, ajungând să a€˜prindem,€™ nu neapărat o femeie pe care chiar vrem să o facem fericită, ci un (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

În speranţa că mai deranjez câte un cititor plin de realizările sale, ce nu a avut ocazia să culeagă laude la trofeele greu cucerite în epopeea vieţii sale chinuite de adolescent cu ambiţii, am să continui hazul de necaz.

După ruşinea mâncată în faţa unei comisii medicale de expertiză, căreia i-am povestit în detaliu cum am suferit trei luni în Spitalul de Boli Contagioase Hunedoara de hepatită şi nu am putut fi prezent la susţinerea examenelor din toamnă, prezentând o internare fictivă şi ca orice bolnav de hepatită fiind un flăcău mândru, rotofei şi roşu la bojoci, ajung din nou boboc. Mândru student în anul întâi (1 BIS).

În scurt timp povestea D-lui Goe s-a răspândit în rândurile studenţilor, aducându-mi faimă şi detest în proporţii egale. Mă plictiseam îngrozitor la orele de curs, unde un profesor comunist vocifera cât îl ţineau plămânii o materie greu de înţeles şi pentru el, după atâţia ani de pedagogie.

Uitând rapid prin ce trecusem, decid ajutat de colegii de cămin că e timpul să dăm puţină culoare vieţii noastre de studenţi. Aşadar au urmat şase săptămâni de plimbări şi chefuri, am reuşit să descoperim noi locaţii studenţeşti prin Sibiu, Braşov, unde suratele colege ne primeau cu covorul roşu, aranjate, îmbrăcate, epilate parcă pentru premiile Oscar.

Râuri de vin şi bere curgeau în pocaluri de Coca-Cola, genunchii noştri tineri luaseră formă funduleţelor feminine ce râvneau la titlu’ de podoabă, difuzoarele imense ale discotecilor ţineau isonul, dimineţile târzii cu momente penibile în care mă întâlneam cu un alt părinte la toaletă: Bună dimineaţă! Eu sunt Andrei, prietenul Oanei! , toate acestea întregind artistic pelerinajul celor trei crai de Timişoara.

Ajunşi în liniştea camerei de cămin, privirile noastre căutau tavanul, visând la două picioare lungi şi subţiri, la o Grasă de Cotnari şi răsăritul pe treptele cluburilor. Reveria mi-a fost crunt oprită, ca o placă veche şi stricată, de telefonul mobil ce se agita mai rău decât un taximetrist nevrotic. Era bunica.

- “Mei copile vezi che vine părinţi tău în control neanunţat la şcoală mâine dimineaţă, ai griji ce faci că ei nervoşi tare! ” … îmi spuse bunica cu accentul ei maghiar şi grav.

Dimineaţă, ora şapte, mă înfiinţez în faţa facultăţii, uitându-mă parcă la balconul papal, păşesc stingher în interior şi întru plin de încredere în secretariat. După o discuţie scurtă, simţ ca îmi sare inimă din piept de bucurie când aflu că era zi de şedinţe şi nimeni nu va fi pe la catedre (călcasem în căcat, prost să fi…, zarurile arătau 6-6).

Cu un aer sobru, tata parchează în faţa facultăţii, aprobând convins din cap frazele ce nu mai conteneau să iasă din gura mamei. Ii poftesc în incintă, ca un boier ce îşi laudă ograda şi după lungi plimbări pe holurile instituţiei, tata renunţă descumpănit păstrând speranţele de bine.

La ieşire, la un pas de libertate, se înghesuie printre noi, un bătrânel înfrigurat cu un ecuson imens ce spunea : Prof. Dr. Rusu Vasile, Şef Catedră de Biochimie! Ochii tatălui meu se umeziră de bucurie. Cu acest prilej l-am cunoscut şi eu.

Restul e pură deducţie logică şi frâu liber imaginaţiei.

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

M-am săturat de rutină. Cred că fiecare om e la un moment dat sătul de obişnuinţă, de comun şi vrea şi el să i se întâmple ceva deosebit, ceva nebunesc.

Mă omoară zilele care trec şi ajung să nu mai ştiu… Băi frate! Azi e ieri? Nu se poate… Da, ia stai!… Aaaa… Şi uite aşa ajung să ştiu că e azi şi nu ieri gândindu-mă că ieri am avut scaun dimineaţă şi azi nici nu am intrat în baie. Bravo!

Ia mâncaţi o săptămână fasole, să vedeţi mai vreţi vreun an fasole? Naaa…

De ce se întâmplă asta? Pentru că ştim că putem face nebunii, avem precedentul, noi suntem precedentul… poate într-o zi de om matur te-ai căcat pe tine (ştim asta)… ţi-ai luat inima-n dinţi şi i-ai zis la mamă că ţi-ai puso cu vară-ta… deşi ştiai că nu eşti epilată ai ieşit la plajă cu cei mai mici bikinei din dotare (spunându-ţi WTF!).

Ei, uite! Eu mă tot trezesc dimineaţa plin de energie, văd că totul funcţionează, îmi spun că astăzi mi se va întâmplă ceva deosebit. Ajung la spital cu zâmbetul pe buze şi fredonând imnul armatei când, mă întâmpină liftierul cu un plictisit Sa€™traitz, doma€’ doctor! şi îmi arată că i-a (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Puţini ştiu despre noua atracţie din vestul României, oraşul de pe Bega, ţara Banatului, Timişoara cea care a fost considerată “™fruncea tarii”™ şi beneficiază în continuare de titulatură dar asta de dragul vremurilor trecute, aşa un fel de lampă a lui Alladin ruginită că Dacia pe la încheieturi.

Spun atracţie şi am în gând o staţiune exotică, fără restricţii, unde cei bazaţi îşi permit mai multe decât sultanul din Brunei.

A ajuns săraca urbe simbol al grandomaniei, opulenţei şi mai ales al corupţiei.Unde priveşti, la tot pasul imaginea de cocalar, manelar, pasăre Kiwi, parvenit îţi încântă privirea precum autopsia unei putrefacţii.

Culmea este că reprezentanţii genului au impresia că nu sunt destul de evidenţi, ca şi cum jeep-ul alb cu număr preferenţial de România, făcut în Germania (deh…la noi literele sunt prea rotunde) , aurul turnat în (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Când gândeşti mult şi degeaba, departe ajungi!… că tot n-o ştiu pe aia cu înţeleptul şi lumea!

Uite aşa am ajuns, după zile de stors zerul din netezime, să mă amuze copios şi prostesc în acelaşi timp numele de “neuronu“, fără ofensă Tibi.

Entitatea asta are cam 60 de miliarde de fratiori, toţi destepţi foc şi muncitori, aşa un fel de popor chinez. Acu’€™, gândeam eu, “neuronu” e doar unu şi face cât toţi ceilalţi la un loc.

Vestea bună e că toţi trăiesc mult frate, longevivi nu glumă, cam cât gazda, aşa că vă rog nu stresaţi neuronu cu prostii. Fac eu destule credeţi-mă!

Continuând serialul din mintea mea, mă gândeam câte chestii face micuţul ăsta, păi face de toate! Când ieşi în oraş la agăţat şi prinzi o bucată bună tare, cui crezi că trebuie să mulţumeşti… mda şi Cola o bea tot ea! Ajungi cu fata acasă şi o faceţi, după care la ţigară cu un zâmbet uriaş îţi spune extaziată: Doamne! Jeez! Tremur toată şi sunt fleaşcă! Ummm… puiu meu!… Ce Doamne? Ce Jeez? Mulţumiţi lu’ neuronu frate! Ăla bagă de zor, trimite chestii, impulsuri, mailuri interne, ăla îţi şopteşte ce să-i zici fierbinte!

Ei, dar nu e numa partea asta! Ăla micu’ e cu tine şi când stai pe budă dimineaţă şi te bucuri de momentul zilei,  cu cafeaua, ţigara şi ziarul (revista porno)… Şi îţi dai seama când eşti constipat, ce muncă duce sărăcuţul, parcă-l văd: Hai băieţi! Avem treabă, că ăsta nu vrea să iasă! Hai, la 3 şi împingem cu toţii! Băăă, nu aşa mă! Toţi odată am zis! Hai că e doar dopu’€™ ăla de început, apoi merge de la sine! Uffff…(pleosc)…Gata! Hai repede că acum avem puzzle-ul ăla!

Partea proastă! Ăştia micii şi genialii, nu se înmulţesc, nu se împerechează şi fac copii mici mici şi destepţi! Na belea! Ideea e că după 35 de ani, în prostia noastră le cam dăm omoru’… ce mai frate, de-a dreptul genocid! Radem cam o sută de mii pe zi. Bei şi omori, mănânci că spartu’€™ şi omori, ai gagică … o să mori şi tu!

Aşa că vă rog eu mult de tot, aveţi mai oameni buni grijă de neuronu, că e sensibil şi genial, asta că să aibă grijă de voi : să te distrezi, să dai la buci, să nu faci pe tine, să ştii dacă la fată îi pute gură sau e dată cu Dolce!

Deci să trăiască neuronu’!

P.S. Femeile mănâncă dulciuri zilnic! Neuronii mănâncă doar glucoză!

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Joi. Plictisit la culme de orice activitate, sătul de mine, obosit de stat pe canapea şi de uitat cruciş la o lumânare (să o fac două), nu mai aveam stare. În momentul următor un zâmbet idiot şi mare mi se întipărea pe faţă. Rânjeam cu ochii cât cepele ca Mutu la praf! Mi-am zis: Băi boule, stai şi te deprimi în loc să ieşi, să cauţi o tinerică să îi spui numai prostii şi să crezi că eşti îndrăgostit!

Stârnit de orgoliul tipic masculin, însoţit de Portos şi Aramis (doi colegi de breaslă), intrăm într-o vestită hrubă de noapte. Cu un look rebel, uşor neîngrijit, mă sprijin de o bere, pe genul Bordea.

Locul, blindat de fete vesele şi colorate, arată în ochii mei a salon auto de unicate. Priveşte dar nu atinge!

Pe cât de tensionat, afişam un miserupism notificabil. Sufletu’€™! Lumea avea treabă, se distra, flăcăii mei tomnatici legau conversaţii stupide cu un grup de pitipoance gălăgioase.

Îmi atrase atenţia o masă ocupată de patru fecioare dichisite, rochite uşoare de vară, pantalonasi scurţi şi strâmţi, topuri lejere şi primitoare fără push-up-uri şi pe fruntea cărora parcă stătea scris: (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Încep acest pamflet cu credinţa în suflet că studenţia este cea mai frumoasă perioadă din viaţă, dacă o faci cum trebuie. Am reuşit să termin liceul fiind primul din a două jumătate din clasă, dar excelând la sport.

Împins fiind, ca un atacant din fotbal, de către tatăl meu idealist am reuşit să prind un loc în tabără la Timişoara. Prin tabără a se înţelege un loc în băncile Facultăţii de Medicină, o vacanţă garantată de 6 ani în provincia fruntaşă. Ţin să vă spun că, de când mă ştiu, am iubit vacanţele aşa că am decis să profit din plin de şansa ce îmi surâsese.

Am debutat anul întâi păşind cu dreptul că un boboc fercheş, prezentându-mă sârguincios în toate barurile de zi şi noapte,cluburile de striptease şi karaoke, căutând ineditul în braţele colegelor care de obicei mă băgau sub masă.

Anotimpurile au trecut fulgerător, lăsând în urmă pagini întregi de amintiri haioase, dimineţi grele cu hemoptizie şi o micuţă colecţie de bikinei.

Iminenta sesiunii de vară îmi creea insomnie, alimentată de telefoanele tatălui, care aduceau din ce în ce mai mult a păsuire din partea unui gangster italian din Chicago. A urmat o lună de chinuri teribile, petrecută parcă în totalitate în costumul de la banchet, ponosit acum şi ros de transpiraţie, soldată cu rezultate surprinzătoare pentru tânărul din mine.

Picasem cu brio toate examenele.

Prefiguratia unei veri de chin, închis în casă şi înconjurat de cursuri xeroxate prost îmi provoca migrene. Mintea mea diabolică (more…)

Articol scris de Dr. Andrei din Timişoara

Sâmbătă seară, acasă, singur, fumez nervos şi îmi scarpin barba roşiatică de 7 zile, care nu mă mai lasă să o ignor, citesc frenetic ceva pe neuronu şi mintea îmi fuge la gagicile aranjate din cluburi, la o vodka bună şi muzica veche. Mai zăbovesc câteva minute scărpinându-mi fundul transpirat de atâta stat pe scaunul din piele ecologică şi mă hotărăsc.

Sar de la birou ca pasta dintr-un tub călcat în picioare, mă îndrept cu păşi siguri către baie. Jumătate de oră mai târziu stau în faţa oglinzii, verific freza rebelă total neadecvată vârstei şi plină de gel ieftin cu miros de căpşuni. Mă las convins de blugii clasici şi de o cămaşă care l-ar face invidios şi pe Tom Jones, mă arunc în tenesii mei brand, obosiţi de uzură şi zbor pe străzi alături de un taximetrist dornic de conversaţie.

Intrarea în club e aglomerată, mă strecor şi ai fac semn unui amic bodyguard la acea locaţie. Un minut mai taziu, ajutat de un braţ enorm învelit în poliester negru reuşesc să ajung spre bar. Sorb cu poftă din paharul cu vodka, în timp ce privirea îmi caută o faţă cunoscută prin norul de fum. Zăresc într-un final prietena unui amic, sprijinită de un colţ al barului alături de o altă pereche de picioare subţiri şi foarte bine conturate, care dispăreau sub o fustiţă de blugi strâmtă, asortată cu goliciunea unei talii ce stârnea priviri languroase (more…)